Sărbătorim ziua de 1 iunie cu o serie de amintiri de când eram atât de mici încât îi rugam pe părinți să ne citească povești și ne entuziasmam la gândul că într-o zi o să fim și noi mari. Protagoniștii poveștilor de astăzi sunt Bianca și Ionuț sau, mai bine spus, regizorul și „creatorul de desene animate”. Iată ce am aflat de la ei!
1. Ce răspundeați în copilărie atunci când erați întrebați Ce vrei să te faci când o să fii mare?
Bianca: La școală, învățătoarea ne-a pus să scriem pe un bilețel răspunsul la întrebarea „Vrei să fii ca mama sau ca tata când o să fii mare?”. Vorbeam despre meserii la ora respectivă, așa că înțelesesem că trebuie să aleg între inginer silvic sau profesor de sport. Am răspuns „că nici unul dintre ei” și am creat panică. Au fost chemați părinții la școală și a trebuit să explic. Normal că voiam să fiu ca ei când creșteam, dar nu voiam să merg la vânâtoare să rănesc animale și nici nu voiam să scriu lucrări pentru gradul 1, 2 sau 3 ca profesorii. Așa că a mai durat câțiva ani până am reușit să răspund la întrebare. După ce am intrat în trupa de teatru a școlii, am zis „asta e! vreau să ajung regizor”. Patru ani de liceean tocialar, un bac, o facultate și un master mai târziu, perspectiva asupra conceptului de realizare a unei opere creative a luat o nouă formă. Am ajuns să regizez campanii de marketing în loc de piese de teatru – cu actori, scenariști și scenografi înlocuiți de copywriteri, graphic designeri sau project managers.
Ionuț: Spuneam fix așa: „Creator de desene animate” și m-a ținut chestia asta până în clasa a 5-a. Acum sunt media manager, dar timpul liber mi-l ocup cu diverse lucruri care au evoluat asa: am desenat diverse lucruri pe hartie pana am dat de paint, apoi corel, apoi photoshop si am facut si niste filmulete pe care le-am montat pe video, apoi in pinnacle si apoi in premiere. Nu fac desene animate, dar in schimb ma ocup de imaginea unei companii de teatru si a festivalului national pe care il organizam impreuna.
2. Care era jucăria voastră preferată?
Bianca: O păpușă imensă care se numea Radu. În perioada aia am avut și un purcel și un câine cu același nume.
Ionuț: O papusa pe nume Vasilica pana la 9 ani, cand mi-a lua tata un set Army Gear (o colectie geniala de baze militare in miniatura), pe care o am si acum intacta, si se mai joaca si fi-miu cu ea. Ba chiar acu 5 ani, de ziua mea, niste colegi mi-au luat un alt set din aceeasi colectie de pe eBay (tot la fi-miu e). Dar totul s-a schimbat pe la 12 ani, cand am primit Lego si zic ca e jucaria preferata „on-going”– ma folosesc de scuza ca il ajut pe fi-miu sa construiasca
3. Care era povestea voastra preferata?
Bianca: Pilipca Feciorașul. Aveam 3-4 ani când mi-a citit bunica prima dată povestea. Am rugat-o să o citească de atâtea ori încât o învățasem pe de rost. Când aveam musafiri luam cartea și le „citeam”. Erau profund impresionați de îndemânarea mea la citit, reușeam să urmăresc perfect textul din memorie, fără să cunosc vreo literă.
Ionuț: Nu suportam povestile, mi se pareau toate la fel, un mezin, o vrajitoare, ceva magie si un animal vorbitor. Imi placea, in schimb, cand imi spunea tata povesti, iar tata inventa si improviza la greu niste traznai cu un personaj „Fãgãdãu”. Daca e musai sa zic ceva, o sa aleg Stapanul Inelelor, insa eram deja in facultate cand am citit-o. Nu cred ca erau carti de la Tolkien cand eram mic, insa era sigur Hobbitul si culmea e ca o aveam ca reclama pe coperta cartii cu Harap Alb, dar era ilustrata foarte prost coperta din reclama si am zis ca nu o sa citesc niciodata cartea aia… pana la 20 de ani cand am descoperit Tolkien.
Mâine aflăm ce planuri își făceau „pentru când o să fie mari” Alexandra și Mishu, rămâneți aproape! 😉
Grafică articol: Claudiu Simionescu (Claus)